Istoria invățământului medico-militar este stâns legată de înființarea și dezvoltarea învățamântului medical românesc.
Premisele apariției acestui sistem de învățământ se ivesc în anul 1842, când sub Principele Știrbei, la propunerea dr. N. Cretzulescu, ia ființă pe lângă Spitalul Militar de la Mihai Vodă Școala de Felceri sub direcția dr. Polizu (viitor profesor de anatomie la facultatea de medicină). Școala funcționează până în 1846, având ca scop formarea de ajutoare pentru medicii oștirii, precum și pentru îngrijirea bolnavilor din comune și județe.
La 4 decembrie 1855, generalul medic Carol Davila, francez ales de Domnitor să organizeze serviciul medical din Ţara Românească înființează la Spitalul Mihai Vodă, Școala de Medicină. Acestă instituție de învățămănt a fost organizată după modelul școlilor franceze similare din acele timpuri și avea ca cifră de școlarizare un efectiv de 25 elevi militari, întreținuți de armată și 25 de elevi civili.
După 2 ani, la 6 martie 1857, în urma străduințelor depuse de dr. Carol Davila prin Decretul Domnesc al principelui Barbu Știrbey este înfiinţată “Şcoala Naţională de Medicină şi Farmacie”, instituție care la 18 decembrie a aceluiași an este recunoscută de Imperiul Francez fiind asimilată cu școlile pregătitoare de medicină și farmacie din Franța. O comunicare similară de recunoaștere este făcută și de guvernul Italian.
La 20 septembrie 1859, 10 elevi ai școlii au fost înaintați la gradul de medici de batalion cl. a II-a (sublocotenenți), iar în anul 1860, șase din acești elevi sunt trimiși sa-și continue studiile în străinătate (4 în Franța, 2 în Italia) ca „stipendiști” ai statului.
În 1859, Școala Națională de Medicină și Farmacie se mută la Mihai Vodă în localul spitalului militar nou construit în strada Știrbey Vodă. Avându-se în vedere rezultatele obținute în formarea cadrelor, în anul 1862 se prevăd noi condiții pentru trimiterea elevilor în străinătate cu scopul dobândirii titlului de doctor în medicină și farmacie.
În 1862 Principele Alexandru Ioan Cuza semnează Decretul de constituire a Corpului de Ofiţeri Medici şi Direcţia Serviciului Sanitar Român.
După 10 ani de la mutarea în noul local, Școala Națională de Medicină și Farmacie se transformă în “Facultatea de Medicină din București”, ceea ce a dus la desființarea unei instituții menite să formeze cadre medicale necesare oștirii. Din această cauză, în anul 1871, dr. Carol Davila, devenit inspector general al serviciului medical al oștirii, obține aprobarea ministrului de război - General Florescu, ca în fiecare an să se prevadă în bugetul ministerului câte 12 locuri pentru 12 „stipendiști”, - studenții mediciniști militari. Aceștia primeau câte 80 de lei lunar cu obligația de a face dimineața serviciul în Spitalul Militar, iar restul zilei să urmeze cursurile Facultății de Medicină. După un an această metodă este părăsită, nu se știe din ce motive, abordându-se un alt sistem, și anume, recrutarea sub formă de subchirurgi din rândul studenților Facultății de Medicină. Noua metodologie abordată nu duce însă la creșterea numărului de cadre medicale, personalul medical diminuîndu-se considerabil în raport cu efectivele armatei. În aceste condiții în anul 1884, ministrul de război a decis înființarea unui Institut Medico-Militar cu menirea de a forma cadre medicale necesare armatei. În urma înaltului Decret Regal nr. 2824 din decembrie 1883 publicat in Monitorul Oficial nr. 2/23.01.1884 se aprobă înființarea Institutului Medico-Militar și regulamentul de funcționare a acestuia, avându-l ca director pe Generalul Zaharia Petrescu după modelul german și austriac. Conform regulamentului, cursurile predate la Facultatea de Medicină erau suplimentate cu o serie de discipline specifice care se predau în cadrul Institutului Medico-Militar: Igienă militară, Medicină operatorie și anatomie topografică, Bolile armatelor, Epidemiologie clinică și oftalmologică, Legile și regulamentele medico-militare, Bandaje și aparate de fractură.
Practica stundenților militari era efectuată atât în Spitalul Militar cât și în spitalele civile din București. Într-un moment când activitatea Institutului Medico-Militar începea să dea roade, studenții militari ai facultății de medicină fiind cotați ca eminenți, prin stăruințele răuvoitoare ale unor cadre din conducerea armatei, instituția este scoasă de la bugetul Ministerului de Razboi, ceea ce implicit duce la desființarea sa. Probabil, sesizând eroarea comisă, pentru anii 1890 și 1891 au fost din nou prevăzute 20 de locuri finanțate din bugetul Ministerului de Război pentru elevii interni (subchirurgi) militari.
În anul 1892 se modifică legea sanitară militară, dată în 1882, în virtutea căreia iau ființă internatele medico-militare de pe lângă spitalele militare din Iași și București având ca șef director pe Generalul de Brigadă dr. Zaharia Petrescu, șeful Spitalului Militar Central, iar ca subdirectori doi medici militari unul din Iași și celălalt din București. Disciplinele specifice predate în paralel cu cele ale facultăților de medicină erau: Igiena și expertiza medico-militară, Microbiologia și epidemiologia, Chimia analitică, Oftalmologie și Otologie, Bandaje, aparate de fractură și serviciul ambulanțelor, Legislația Medico-Militară. După obținerea titlului de doctor în medicină și chirurgie, absolvenții erau avansați la gradul de medic de batalion (locotenent).
În anul 1897, în urma unor aprecieri și propuneri făcute de col. dr. Athanasie Demosthen încă din 1895, instituția internilor militari se organizează pe bazele școlilor similare din străinătate. În conformitate cu aceste modificări, internii sunt instalați în localul special construit în strada Witting. Internatul Medico-Militar din Iași se desființează, iar la cel din București este numit director, medicul de corp de armată N. Zorileanu. Din buget se alocă fonduri pentru un număr de 70 de elevi, cărora li se stabilește o uniformă asemănătoare cu cea a elevilor școlii de ofițeri cu deosebirea chipiului care avea culoarea roșie și a hainelor care aveau culoarea neagră în loc de albastră.
In 1898 intră în vigoare un nou regulament al Internatului Medico-Militar, în care se prevedea înaintarea la gradul de medic de batalion clasa a II-a, a internilor care au trecut cu succes primii trei ani de facultate. La 30 iunie 1899 vine la conducerea Internatului Medico-Militar, medicul de corp de armată Athanasie Demosthen care deținea în același timp și funcția de șef al Spitalului Militar Central. Regele Carol I și prințul Ferdinand inspectează Institutul și transmit mulțumiri inspectorului General Prof. Dr. Zaharia Petrescu. În anul 1900, prin modificarea legii de organizare a serviciului sanitar militar se renunță la denumirea de „Internat” și se înlocuiește cu cea de "Institut" în cadrul căruia sunt primiți și studenții pentru Farmacie și Medicină Veterinară.
În timpul primului război mondial, elevii Institutului Medico-Militar au fost mobilizați la diferite formațiuni sanitare din care cauză activitatea de învățământ a fost întreruptă în perioda 16 august 1916 - 1 iulie 1918. Reluarea activității se face în mod provizoriu la Iași, în clădirea "Infirmeriei de ochi - FRUMOASA" unde s-a desfășurat procesul de învățământ până la 11 decembrie 1918, când a survenit mutarea în localul propriu din București. În anii următori numărul studenților a crescut ajungând la 300 ceea ce a impus amenajarea unei noi aripi în cazarma Malmaison creându-se astfel spații de cazare pentru studenții anului I.
Cu toate măsurile luate, condițiile de locuit au rămas destul de grele, motiv pentru care s-a propus și apoi s-a aprobat înființarea a două secții ale Institutului Medico-Militar la Iași și Cluj.
Prin legea publicată in Monitorul Oficial nr. 83 din anul 1921, denumirea Institutului Medico-Militar se schimbă Institutul Sanitar Militar, denumie păstrată până in anul 1951.
În anul 1929 - cu ocazia Serbărilor Unirii, Institului Sanitar-Militar i se încredințează drapelul de luptă de către Prințul Regent Nicolae. Puțin mai târziu cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Carol Davila, ofițerii elevi ai institutului au luat impresionanta inițiativă de a strânge fonduri din care au fost realizate un bust și două basoreliefuri ale marelui organizator și dascăl. Bustul se află și astăzi în holul Institului Medico-Militar iar basoreliefurile au fost montate, unul pe fațada Institutului, iar celălalt la Facultatea de Medicină.
La începutul celui de-al doilea razboi mondial, în anul 1941, Institutul Sanitar Militar a fost mobilizat, funcționând numai cu partea organizatorică, elevii și ofițerii fiind repartizați la diferite formațiuni sanitare ale armatei. La 4 aprilie 1944 clădirea Institutului Medico-Militar a fost lovită de două bombe care i-au adus avarii serioase. La 11 aprilie institulul a fost dispersat și a funcționat la Săbăreni, jud. Ilfov, la București rămânând o permanență formată din 2 ofițeri și militarii necesari pazei.
1976 - Se înființează Facultatea de Medicină Militară
